Ultima reprezentaţie a unui clovn

În fiecare seară ies pe scenă,
Fac giumbuşlucuri, tumbe, glume,
Zâmbeşte un public întreg,
Însă eu caut un zâmbet anume.

Tu stai într-un colţ, rezervată
Fără să schiţezi un gest,
Nu pari de loc impresionată
De spectacolul modest.

Aştept să zâmbeşti doar o dată,
Să aplauzi puţin la final,
Însă tu aştepţi acrobaţii
Să vezi un triplu salt mortal.

E ultima seară în care apar,
Mâine voi fi doar o ştire-n ziar,
Am rău de-nălţime se vede
Dar frica îmi trece, se pierde

La plimbare

Se-aşterne toamna, ruginită, pe alei,
Foşneşte încet sub paşii ei,
O iei de mână fără să vrei,
Pieptul îţi arde, iar umerii-s grei.

Picioarele-s grele, rămâi pe loc,
Mâinile-s reci, obrajii de foc,
Se-nvârte pământul ca într-un joc,
Nu poţi să te-apropii de ea deloc.

Ea vine spre tine, tu stai nemişcat,
Vrei să vorbeşti, dar ţi-e gâtul uscat,
Vântul se-opreşte şi el din suflat,
Dar e-n suflet furtună şi te-a scufundat.

O cuprinzi cu o mână, într-un târziu,
Te cuprinde şi ea cu-al ei zâmbet zglobiu,
Se lipeşte de tine şi te simţi iarăşi viu,
Izvorăşte o oază într-un suflet pustiu.

O priveşti îndelung, zâmbitor dar tăcut,
Şi ai vrea să te-ntorci cu o clipă-n trecut
Să trăieşti visu-acesta de la început,
Însă ea te trezeşte cu un sărut.