Se-aşterne toamna, ruginită, pe alei,
Foşneşte încet sub paşii ei,
O iei de mână fără să vrei,
Pieptul îţi arde, iar umerii-s grei.
Picioarele-s grele, rămâi pe loc,
Mâinile-s reci, obrajii de foc,
Se-nvârte pământul ca într-un joc,
Nu poţi să te-apropii de ea deloc.
Ea vine spre tine, tu stai nemişcat,
Vrei să vorbeşti, dar ţi-e gâtul uscat,
Vântul se-opreşte şi el din suflat,
Dar e-n suflet furtună şi te-a scufundat.
O cuprinzi cu o mână, într-un târziu,
Te cuprinde şi ea cu-al ei zâmbet zglobiu,
Se lipeşte de tine şi te simţi iarăşi viu,
Izvorăşte o oază într-un suflet pustiu.
O priveşti îndelung, zâmbitor dar tăcut,
Şi ai vrea să te-ntorci cu o clipă-n trecut
Să trăieşti visu-acesta de la început,
Însă ea te trezeşte cu un sărut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu